CEASUL JUDECĂŢII

Vezi un om care a fost judecat şi osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul morţii. Cugetă şi cercetează: ce face el atunci? Nu are grija bogăţiei, a cinstei, a slavei; nu caută să judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi greşit; nu se gândeşte la îndestulare şi la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi. Numai moartea se află înaintea ochilor săi duhovniceşti şi frica ei tulbură inima lui. Întâmplarea aceasta, iubite creştine, ne povăţuieşte să nu uităm de moartea noastră. Să ne aşteptăm şi noi din clipă în clipă la cele ce aflăm acum la fraţii noştri, căci nu ştim de se vor sfârşi ei primii, cei pe care îi vedem acum în pragul morţii, sau noi, cei ce nădăjduim încă a mai vieţui în lume. Adesea se întâmplă ca aceia care se gândesc să-şi trăiască viaţa mai departe să cadă tot atunci fără suflare şi să fie întinşi în sicriu înaintea celor care se găsesc pe patul morţii. Căci noi toţi suntem osândiţi la moarte; Dumnezeu fiecăruia îi spune prin cuvântul Său ceea ce i-a grăit strămoşului nostru: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). De ce oare nu ţinem în mintea noastră această judecată? De ce nu ne pregătim pentru săvârşire [sfârşit]? De ce ne făgăduim nouă înşine zile îndelungate, de vreme ce acestea nu sunt sub stăpânirea noastră, ci stau doar în puterea lui Dumnezeu?