EDITURA SOPHIA

LIBRĂRIA SOPHIA

FABRICA DE GÂNDURI BUNE se bucură de susţinerea EDITURII SOPHIA din Bucureşti, care a venit în întâmpinarea noastră prin publicarea unei serii de cărţi. Aducem călduroasele noastre mulţumiri directorilor acestei edituri, doamnei Mihaela Voicu şi domnului Nicolae Ghincea pentru bunăvoinţa şi sprijinul statornic.

Atunci când asfinţeşte, soarele îngăduie să fie privit de către ochiul omenesc, pentru a cărui vedere rămâne de neatins în timpul drumului său de peste zi, ascunzându-se de el într-o strălucire orbitoare.

Oare ce contemplare se va naşte din această privelişte pentru un monah retras în singurătate? Care va fi însuflarea ce se va revărsa în pieptul meu la citirea acestei file dintr-o astfel de sfinţită carte – scrisă de Însuşi Dumnezeu – precum este natura?

Această carte se deschide mereu celor care nu încetează a se curăţi pe sine prin pocăinţă şi îndepărtare de orice începătură a păcatului, fie că este dintre cele grosolane, fie dintre cele subţiri. Ea se deschide celor care s-au lepădat de plăcerile pământeşti şi de împrăştierea zadarnică a minţii. Ea se deschide celor care sunt următori şi ucenici ai Evangheliei, celor ce sunt iubitori ai slavei cereşti şi ai veşnicelor desfătări, celor ce râvnesc însingurarea umilincioasă şi liniştită şi care au îndrăgit-o pentru ca prin ea să dobândească întru belşug cunoaşterea de Dumnezeu, înlăturând dintru ei tot ce-L ascunde şi-L depărtează de noi pe Domnul.

Marea carte a naturii este închisă cu peceţi pentru cititorii necuraţi, întinaţi şi înrobiţi de păcat, cufundaţi în desfătările trupeşti, învăluiţi şi năuciţi cu împrăştieri deşarte [ale minţii]. În zadar, întru mândria lor, ei se socotesc a fi cititorii acestei cărţi! Doar literă moartă şi materialnică vor desluşi în ea; nu-L vor zări pe Dumnezeu.

În cartea naturii, Domnul este înfăţişat într-un chip de nedescris, lăudat prin cântările răsunătoare ale Duhului, ce rămân neauzite pentru urechea trupească, dar care uluiesc şi desfată auzul sufletului renăscut.

Potrivit învăţăturii marelui Apostol al neamurilor, în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului, înaintea acestei cărţi vor da răspuns neamurile şi limbile tuturor veacurilor de la facerea lumii încoace, care au rămas zăcând în jalnică şi caraghioasă închinare la idoli, în pustiitoare necunoaştere de Dumnezeu, şi ea [cartea naturii] îi va judeca. Toate cele ale Domnului, care rămân nevăzute pentru ochii trupeşti, precum „veşnica lui putere şi Dumnezeire”, pot fi întrezărite [desluşite] privind cu discernământ întru zidirea Sa – natura, „astfel încât ei vor fi fără cuvânt de răspuns” (Romani 1, 20). [Sfântul Ignatie Briancianinov]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoaşterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii văzute, traducere din limba rusă de Olga Bersan, Editura Sophia, 2011, 13 x 20 cm, 144 pagini.

Tălmăciţi tot ce vă înconjoară ori întâlniţi în cale în modul care vi se pare cel mai potrivit. Începeţi cu casa în care locuiţi şi tălmăciţi totul în ea: clădirea, pereţii, acoperişul, temelia, ferestrele, soba, mesele, oglinzile, scaunele şi celelalte. Treceţi apoi la locuitorii casei şi tălmăciţi ce sunt părinţii, fraţii, surorile, rudele, slujitorii, oaspeţii şi ceilalţi. Tălmăciţi şi obişnuita derulare a unei zile: trezitul, ziua-bună dată celor ai casei, prânzul, treburile casei, plecările, întoarcerile, băutul ceaiului, trataţiile cu prăjituri, cântatul, ziua şi noaptea, somnul şi celelalte.

Luaţi-vă din nou ca îndrumător pe Sfinţitul Tihon. El a scris patru cărţi cu astfel de tălmăciri, numite Comoară duhovnicească din lume adunată. Luaţi-le şi citiţi-le. Văzând apoi cum face el, obişnuiţi-vă să faceţi asemenea. Sau preluaţi chiar tălmăcirile lui. Dacă citirea acestor cărţi o să vi se pară o treabă prea îndelungată, Sfântul are şi o variantă prescurtată a tălmăcirilor, numită Felurite întâmplări şi tâlcuirile lor duhovniceşti [ediţia românească: Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi], în care a tâlcuit 146 de întâmplări. Nu vă va fi greu să le citiţi pe toate cu atenţie, mai ales că ele cuprind ceea ce vă interesează. Alegeţi cum anume, dar faceţi neapărat ceea ce v-am propus.

După ce veţi face aşa, veţi vedea în fiecare lucru o carte sfântă deschisă sau un capitol dintr-o carte. Atunci orice obiect, preocupare ori treabă vi-L va aminti pe Dumnezeu. Veţi păşi prin lumea materială ca prin lumea duhului. Totul vă va vorbi despre Domnul şi vă va îndrepta şi mai mult atenţia înspre El. Dacă veţi adăuga de fiecare dată la această aducere-aminte frica de Dumnezeu şi evlavia în faţa măreţiei Sale, atunci de ce fel de învăţători şi de îndreptători veţi mai avea nevoie? [Sfântul Teofan Zăvorâtul]

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere din limba rusă de Olga Bersan, Editura Sophia, 2011, 17 x 24 cm, 256 pagini.

În limba română, scrierile Sfântului Inochentie s-au făcut cunoscute datorită râvnei cărturăreşti a Patriarhului Nicodim Munteanu (1864 – †1948), prin osteneala sa fiind tălmăcite din rusă mai multe volume de cuvântări bisericeşti. Însemnata lucrare de traducere din literatura omiletică rusă a Părintelui Nicodim a început cu cele şase cuvântări despre natură ale Sfântului Inochentie, Arhiepiscopul Odessei. Traducerea românească a fost publicată întâia oară în anul 1904 la Bucureşti, pe când Arhimandritul Nicodim se apropia de vârsta de patruzeci de ani, fiind pe atunci vicar al Episcopiei Dunării de Jos (1902-1909). Deoarece în perioada interbelică cartea s-a bucurat de interes, ea a cunoscut două reeditări: cea dintâi a fost publicată la Chişinău în anul 1924, iar cea de a doua în 1931 la Mănăstirea Neamţ, unde traducă-torul a fost stareţ al aşezământului în perioada 1924-1935.

În cuvântul înainte la cea dintâi ediţie a acestei cărţi, Părintele Nicodim Munteanu – Patriarh al României între anii 1939-1948 – spunea despre autor: „Arhiepiscopul Inochentie i-a uimit pe cei din vremea sa prin munca şi talentul său. Ca elev al seminarului şi student al Academiei Teologice nu a lăsat să adoarmă darul dumnezeiesc pogorât asupra minţii sale. Dintre multele lui lucrări, predicile sunt cele mai de seamă, care nu-şi vor pierde multă vreme însemnătatea. Cuvântările lui au creat o nouă şcoală în lumea predicatorilor, ducând lucrul până acolo încât Sfântul Sinod rus a însărcinat o comisie pentru a-i face cercetare asupra izvorului ideilor sale, dar rezultatul a fost biruinţa desăvârşită a propovăduitorului asupra tuturor invidioşilor, fiind răsplătit deplin de mulţumirea şi recunoştinţa auditoriului său”.

Într-adevăr, cel care citeşte cuvântările Sfântului Inochentie despre frumuseţea şi tâlcul naturii şi al anotimpurilor nu poate să nu se umple de mireasma şi de adânci-mea cuvintelor acestui vrednic păstor sufletesc. Limpezimea şi curăţia înţelesurilor, dar totodată gingăşia şi puterea adevărurilor propovăduite dau mărturie despre seninul şi lumina sufletului acestui mare ierarh al Bisericii lui Hristos. De altfel însuşi Sfântul Inochentie ne dezvăluie ţelul acestei scrieri a sale, binecuvântându-ne astfel: „Facă Bunul Dumnezeu ca noi cu toţii să ne facem mai luători aminte către timpurile anului şi să contenim de a le mai privi şi socoti ca nişte schimbări neînsemnate din natură, ci dimpotrivă, să începem a vedea într-însele o adevărată oglindire a nevăzutelor desăvârşiri dumnezeieşti, o adevărată oglindă a propriei noastre vieţi şi o icoană vie pentru purtarea şi călăuzirea noastră în viaţă”.

Sfântul Inochentie a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1997, având ca zi de prăznuire 25 mai/7 iunie. Astăzi, racla cu sfintele sale moaşte se află spre închinare în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa (strada Preobrajenskaia, numărul 70).

Sfântul Inochentie al Odessei, Înţelepciunea dumnezeiască şi rosturile naturii, traducere de Patriarhul Nicodim Munteanu, Editura Sophia, 2012, 11 x 20 cm, 96 pagini.

Închegată ca un florilegiu, această carte este alcătuită din cinci părţi şi îşi propune să mijlocească o incursiune în desluşirea tainei muzicii, a acelei stări lăuntrice dintru care este cu putinţă să izvorască armonia cea vie şi dătătoare de viaţă.

În prima parte e cuprins un cuvânt al Mitropolitului Ilarion Alfeiev, care propune atât o privire de ansamblu asupra legăturii dintre muzică şi credinţă, cât şi o prezentare succintă a însemnătăţii muzicii lui Johann Sebastian Bach, Şostakovici şi Arvo Pärt. Deoarece Mitropolitul Ilarion este el însuşi compozitor, mărturia sa este totodată şi o dezvăluire a tainei actului de creaţie. Concluzionând, ierarhul Ilarion subliniază un fapt de mare însemnătate: „Calea către credinţa creştină începe adesea cu descoperirea lui Hristos cel Viu mai degrabă decât cu recunoaşterea adevărurilor dogmatice ale Bisericii. Creştinismul este o religie concentrată pe Omul viu, o persoană istorică. Persoana acestui Om atrage într-un chip uimitor. Se poate foarte bine ca o compoziţie pe un subiect evanghelic, chiar scrisă de un om nu din Biserică, să fie impregnată de cinstirea lui Hristos. Se poate ca mulţi să-şi înceapă calea spre Hristos şi spre Biserică printr-o astfel de compoziţie, chiar dacă aceasta nu e pe deplin «canonică»”.

Între cei care au cunoscut apropierea de Dumnezeu prin intermediul muzicii clasice se numără şi Părintele Serafim Rose. Întâlnirea cu Cantata nr. 82 a lui Bach – Ich Habe Genug („De-ajuns este mie”) –, în care se vorbeşte despre moarte şi despre dorul omului după tărâmul ceresc, a stat la temelia preschimbării lăuntrice a viitorului ieromonah. Această impresionantă cantată a lui Bach i-a deschis tânărului Eugene Rose drumul spre taina creştinătăţii. În partea a doua a cărţii sunt cuprinse câteva crâmpeie din biografia Părintelui Serafim în care e dezvăluită puterea pe care a avut-o asupra sa această compoziţie a lui Bach. Până la sfârşitul vieţii, Părintele Serafim a dat mărturie despre capacitatea formatoare a muzicii clasice, iar privitor la aceasta spunea: „Copilul care, încă din primii săi ani de viaţă, a ascultat muzică clasică de bună calitate şi şi-a văzut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atât de ispitit de ritmurile crude şi de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane de pseudo-muzică, pe cât sunt copiii crescuţi fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, aşa cum au spus unii dintre Stareţii de la Optina, subţiază sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea întipăririlor duhovniceşti”.

Printr-o tainică rânduială, Ich Habe Genug a fost cea din urmă piesă de muzică clasică pe care Părintele Serafim a ascultat-o pe pământ, acest lucru săvârşindu-se cu trei săptămâni înainte de trecerea sa la cele veşnice.

„Polifonia ideală este rugăciunea neîncetată, rugăciunea lui Iisus. Acestui contrapunct «ideal» îi este cu putinţă, în toate şi pretutindeni, să creeze relaţii ideale”. Această mărturisire a compozitorului estonian Arvo Pärt conturează cât se poate de bine conţinutul profund şi puterea aforismelor sale cuprinse în partea a treia a cărţii de faţă. Despre compozitor, diaconul Maxim Egger scrie astfel: „Ortodox practicant, Arvo Pärt a fost un mare prieten al Părintelui Sofronie Saharov; el face parte întru totul din familia duhovnicească a Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, pe care o cercetează adesea”. Intro-ducerea pe care Maxime Egger o face aforismelor şi muzicii lui Arvo Pärt se concretizează într-o vie şi pătrunzătoare invitaţie spre a asculta lucrările acestui compozitor:

„Pentru Arvo Pärt, creaţia este o cruce. O naştere dureroasă a luminii în inima întunericului, o dobândire a odihnei în plină mişcare. Frumuseţea aproape «resurecţională» a operei sale, care-l poartă uneori pe ascultător «în al şaptelea cer», ţâşneşte din focul iadului.

Semn al filiaţiei sale duhovniceşti, Arvo Pärt a compus o piesă instrumentală dedicată «Arhimandritului Sofronie şi obştii sale»: Silouan’s Song. Un fel de plângere dulce şi luminoasă, întretăiată de tăceri, în care parcă se aude glasul Stareţului Siluan: «Inima mea tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut».

Ca răspuns la o cerere a Universităţii din Oregon (SUA), Arvo Pärt a început de asemenea să transpună în muzică minunatul text al Sfântului Siluan, Plângerea lui Adam. Din nefericire, compoziţia a rămas neterminată. De ce? «Poate că n-am plâns destul», a declarat Arvo Pärt ziariştilor americani care-i puneau întrebări. Un fel de a spune, aşa cum ne-a lămurit el, că era totodată prea departe şi prea aproape de acest text arzător. Prea departe în înţelesul că, pentru a reda pe de-a-ntregul plinătatea şi adâncimea acestei scrieri a Sfântului Siluan, s-ar cere o experienţă duhovnicească asemănătoare cu a lui. Prea aproape deoarece Arvo Pärt lucra pentru prima oară nu în latină, ci în rusă, cu toată memoria, sentimentele şi posibilităţile de simţire de care sunt încărcate cuvintele limbii «materne», îngreunând astfel păstrarea distanţei necesare actului creator”.

În muzica lui Arvo Pärt, pauzele au un rol esenţial. Iată ce mărturiseşte compozitorul: „Pauza nu este un oarecare procedeu sau efect ce ţine de formă. Dincolo de pauză stă veşnicia. Este pâinea spre fiinţă care ne este de trebuinţă pentru a ne opri, pentru a cugeta, pentru a cântări cuvântul pe care l-am spus. Sau cuvântul pe care îl vom spune… pe care poate că nu trebuie să-l spunem. Şi aceasta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor; în înţelesul său desăvârşit, este miezul înţelepciunii”.

Din pricina acestei cumpăniri şi adânciri în cuvânt, numărul interviurilor acordate de Arvo Pärt este restrâns, ziariştii numindu-l pe compozitor: „zăvorâtul din Berlin”. Pentru însemnătatea lor, în partea a patra a cărţii sunt cuprinse câteva interviuri luate compozitorului pe parcursul ultimilor douăzeci de ani. Pătrunse de duhul Sfinţilor Părinţi şi de osârdia în rugăciune, adevărurile exprimate în aceste întâlniri alcătuiesc o amplă mărturisire a crezului artistic al compozitorului. Rămâne antologic răspunsul pe care l-a primit Lewis Owens, un publicist care ar fi dorit să scrie o carte despre filosofia muzicii lui Arvo Pärt. Iată ce i-a spus compozitorul: „Dacă cineva doreşte să mă înţeleagă, trebuie să-mi asculte muzica; dacă cineva doreşte să-mi cunoască «filosofia», poate să-l citească pe oricare dintre Părinţii Bisericii; dacă cineva doreşte să afle despre viaţa mea personală, sunt lucruri care doresc să rămână nedezvăluite”.

Viaţa fiecărui om este o taină şi ea poate fi trăită cu adevărat numai dacă e socotită taină. Părinţii Bisericii se adânceau în cuvintele rugăciunii, spre cuprinderea şi îmbrăţişarea adevărurilor dogmatice tăinuite într-însele. Această adâncire stă la temelia muzicii psaltice, căci ea nu e nimic altceva decât o expresie sonoră a conştiinţei dogmatice a Bisericii Dreptslăvitoare.

Tocmai de aceea, volumul de faţă este încununat cu stihuri şi poveţe ale Sfântului Grigorie Teologul, traduse în româneşte de către Sfântul Grigorie Dascălul şi mai apoi publicate în anul 1826 în volumul Cuvinte puţine oarecare din cele multe ale celor întru Sfinţi Părinţilor noştri Vasile celui Mare şi Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu. Transliterarea din chirilică s-a realizat după ediţia princeps a acestei tălmăciri. În strădania de a păstra textul cât mai apropiat de forma lui originală, intervenţiile au fost restrânse la cele strict necesare pentru cursivitatea stihurilor. Frumuseţea şi muzicalitatea vechii limbi româneşti e pecetluită prin pana Sfântului Grigorie Dascălul, un iscusit şi neobosit mânuitor al condeiului şi un om de adâncă rugăciune.

În încheierea stihurilor din Izgonire a vicleanului şi chemare a lui Hristos, Sfântul Grigorie Teologul grăieşte aşa:

Peste veacuri, în cantata sa Ich Habe Genug, Bach a exprimat acelaşi simţământ, aceeaşi dorire a despărţirii de lume – însă nu de pe aceeaşi treaptă înaltă a nevoinţei şi a curăţiei credinţei Sfântului Grigorie –, iar sinceritatea, profunzimea şi frumuseţea compoziţiei sale l-au îndreptat pe Părintele Serafim Rose în calea lui Hristos. Cu adevărat, minunate sunt căile Domnului şi mijloacele prin care El ştie să grăiască fiecărei inimi omeneşti!

Taina muzicii, a armoniei adevărate, rămâne pecetluită, iar ea se lasă a fi deschisă prin făgaşul subţire al suspinului inimii. Tocmai în acest suspin, în această sfâşiere lăuntrică, Domnul Se arată în chip nevăzut. Astfel, osteneala căutării armoniei şi frumuseţii Adevărului se preschimbă în purtare a Crucii, suspinul – în rugăciune, sunetul – în muzică, iar lacrima – în surâs. De aceea, adevăratul artist este răstignit între lumea aceasta şi cea veşnică, între chipul fraţilor săi oameni şi chipul Preasfântului Dumnezeu. Iubind Adevărul şi înaintând cu braţele deschise pe acest drum, artistul adevărat va cunoaşte deplin pătimirea durerilor muceniceşti, urmând şi prin acestea Marelui Artist – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – „prin Carele toate s-au făcut”.

Sfântul Grigorie Teologul, Părintele Serafim Rose, Arvo Pärt, Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Maxime Egger, Cântul inimii – puterea cuvântului şi a muzicii, traducere de Laura Mărcean & Olga Bersan, Editura Sophia, 2012, 13 x 20 cm, 144 pagini.