APELE PRIMĂVERII

Semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe în acest răstimp a se topi şi a lăcrima; înseşi nisipurile sunt umede, înseşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţă şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum în starea lui de nesimţire, omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum plecarea lui de căpetenie este tristeţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii – şi plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care pentru prima oară se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de pe calea cea rea a pierzării. „Izvoare de apă” – zice Sfântul David – „au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta” (Psalm 118, 136); atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israil cerea de la el să aibă o faţă veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara, de obicei contenesc după câtva timp; însă aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii omului.