GOLICIUNEA

Vezi că unui om dezbrăcat îi este ruşine de sine însuşi, dar şi ceilalţi se ruşinează de el şi-i întorc spatele. Asemenea se întâmplă şi cu sufletul care nu s-a acoperit cu harul Domnului, întrucât nu-l are. Satana, vrăjmaşul nostru, ne-a despuiat ca un tâlhar, smulgând de pe noi haina harului lui Dumnezeu şi a mântuirii. Din această pricină, strămoşii noştri, dezgolindu-se prin viclenia lui, şi-au cunoscut goliciunea pe care n-au văzut-o înainte de cădere şi au început a se ruşina de sine, ceea ce a fost dovadă şi mărturie a goliciunii lor lăuntrice. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, văzându-ne goliciunea, de la care Dumnezeu şi Îngerii Lui îşi întorceau faţa, S-a milostivit de noi şi a venit pe pământ la cei despuiaţi, săraci, slăbănogi şi calici şi S-a îmbrăcat în trupul nostru, făcându-Se asemenea nouă întru toate, afară de păcat, ca să ne spele cu sângele Lui pe noi, cei goi, întinaţi şi spurcaţi şi ca să ne îmbrace în haina cea curată a dreptăţii Sale şi să ne înfăţişeze în acest chip înaintea preacuraţilor ochi ai Părintelui Său Ceresc. Prin credinţă, acest sfânt veşmânt i se dă fiecăruia la Botez. Cel care îl păzeşte, luptând împotriva vrăjmaşilor ce se ridică nevăzut asupra noastră şi vor să ne dezbrace iarăşi, pricinuindu-ne ocară şi ruşine înaintea Domnului şi a Îngerilor Lui, acela fericit este, după cum zice Domnul: „Fericit cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui” (Apocalipsa 16, 15). Căci, văzându-l îmbrăcat în haina Fiului Său Unul-Născut, Tatăl Ceresc îl va recunoaşte pe unul ca acesta şi îl va primi ca fiind al Său şi îl va face părtaş la moştenire dimpreună cu aleşii Lui, ducându-L în palatul slavei Sale. Iar de va pierde cineva prin nepăsare şi prin lenevire acea porfiră sfântă şi astfel se va arăta dezbrăcat înaintea Domnului şi a aleşilor Săi, atunci nimic altceva nu-l va însoţi decât ruşinea şi ocara cea nesuferită, căci, gol fiind, îi va fi ruşine lui de sine însuşi, dar şi Dumnezeu, dimpreună cu cei aleşi ai Săi, se va ruşina de goliciunea lui şi îşi va întoarce de la acela ochii Săi preasfinţi şi se va lepăda de el ca de unul ce nu este al Lui. Păcătosul cel orbit nu-şi vede goliciunea, întrucât nu are deschişi ochii sufletului său şi de aceea nu se ruşinează, aşa precum şi omul care doarme sau care e orb nu vede goliciunea sa trupească şi de aceea nici nu-şi simte batjocorirea. Însă o vede ochiul cel atotvăzător al Domnului şi se leapădă de un suflet ca acesta. O va vedea şi sărmanul păcătos atunci când se vor deschide cărţile sfaturilor şi gândurile tainice ale inimilor omeneşti se vor da în vileag întregii lumi. O va vedea, dar îi va fi atunci spre cea mai mare ruşinare, ocară, necinste şi nenorocire. Dacă ne ruşinăm a sta goi înaintea câtorva oameni şi, neputând suferi aceasta, fugim sau ne acoperim cu ceva, atunci pentru suflet va fi o ruşine şi o ocară cu mult mai nesuferită să stea dezgolit şi, pe lângă aceasta, întinat şi pângărit, în faţa întregii lumi, înaintea Îngerilor şi a oamenilor, a aleşilor lui Dumnezeu şi a Însuşi Judecătorului celui Drept. Un suflet ca acesta va dori negreşit să se ascundă în crăpăturile pământului, în întuneric sau chiar în iad, fiindu-i cu neputinţă să îndure ruşinea şi ocara a toată lumea şi mânia dreptului Judecător, însă nu-i va fi cu putinţă. O, cât de fericit este acela care-şi cunoaşte încă de pe acum acea goliciune năpăstuitoare! Astfel, el se va ruşina de sine şi, prin credinţă, îşi va căuta haină la Hristos, Care îl îmbracă în veşmântul mântuirii pe tot omul ce crede în El şi-l cere de la Dânsul. Această întâmplare ne învaţă să ne cercetăm sufletul spre a vedea dacă nu cumva e gol şi astfel, prin credinţă, să căutăm şi să cerem haină pentru el de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca în ziua aceea să nu ne înfăţişăm goi înaintea Domnului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne acoperim cu ruşine.