IMAGINI ŞI SIMBOLURI

Exprimarea prin imagini şi simboluri constituie un dat necesar al fiinţei umane, ţinând seama de nivelul său actual de sensibilitate spirituală. Ea oferă o explicaţie convingătoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, făcând abstracţie de imagini şi de simboluri nu le-am putea cunoaşte. Iată de ce dumnezeiescul Învăţător, Înţelepciunea ipostatică atotcreatoare, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învăţat adesea pe oameni cu ajutorul metaforelor şi al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe există tradiţia comunicării cu credincioşii prin imagini vizuale sugestive – de pildă, icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale tuturor sfinţilor – pentru a ne putea orândui vieţile, forma concepţiile, cuvintele şi faptele după modelul concepţiilor, cuvintelor şi faptelor Mântuitorului şi ale sfinţilor Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului Crucii, cădirea cu tămâie, lumânările şi candelele aprinse, intrările şi ieşirile din altar; aceluiaşi scop slujesc închinăciunile, plecarea capului, metaniile mari (semn al căderii noastre adânci prin păcat). Toate acestea ne amintesc diferite subiecte sau stări spirituale. Imagistica lucrează intens asupra sufletului omenesc, asupra capacităţilor sale de a crea şi de a acţiona. Se spune că atunci când mama, în timpul gravidităţii priveşte stăruitor faţa sau portretul soţului iubit, copilul ce se va naşte va semăna leit cu tatăl său, sau dacă priveşte portretul unui copil frumos, fătul ce se va naşte va fi frumos. Tot aşa, dacă creştinul priveşte des, cu dragoste şi evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau a sfinţilor Săi, sufletul său îşi va însuşi trăsăturile spirituale ale chipului contemplat cu iubire (blândeţea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, dacă am contempla mai des icoanele şi, mai ales, dacă am cuprinde cu mintea viaţa Domnului şi vieţile sfinţilor Săi, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slavă în slavă”. Tot astfel şi plăcuta mireasmă a tămâiei în biserică sau acasă evocă, prin analogie, buna mireasmă a virtuţilor şi, prin contrast, miasma păcatelor, şi-i învaţă pe cei sensibili la trăirile lăuntrice să se ferească de duhoarea patimilor, a neînfrânării, curviei, răutăţii, invidiei, trufiei, deznădejdii şi a altor patimi, să se împodobească cu virtuţile creştineşti. Tămâia ne aduce aminte cuvintele Apostolului: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (2 Corinteni 2, 15-16). În acelaşi chip, lumânările şi candelele ne reamintesc de lumina şi focul spiritual, de pildă, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Sau: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Sau: „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind şi bătând, îndată să-i deschidă” (Luca 12, 35-36). Sau: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, l6). Aceste materii prin însăşi substanţa lor ne învaţă despre realităţi spirituale care sugerează o analogie cu focul şi lumina: de exemplu, ca inimile noastre să ardă neîncetat de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele; că nu trebuie să îngăduim să se aprindă în noi focul patimilor sau al gheenei, că prin exemplul unei vieţi virtuoase ne luminăm unii pe alţii, ca şi cu luminile pe care le folosim în gospodărie.