PRIMĂVARA POCĂINŢEI

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti, este cuprinsă o mare învăţătură ce ne stă tuturor înainte. Văzând că primăvara îşi are obârşia din înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că în acest timp al primăverii soarele se apropie de pământ. De fapt însă el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face dar, că acum lumina şi căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara pământul ia faţă de soare o poziţie nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă. În timpul iernii el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa locului în care noi ne aflăm drept spre soare, iar din această pricină razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi are obârşia primăvara. Aşadar, ea ia naştere dintru poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini lucrează şi aicea? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul cu îndurarea Sa este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul, când zice: „n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2, 17). Tot despre aceasta ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: „unde s-a înmulţit păcatul” – zice el – „acolo a prisosit harul” (Romani 5, 20). Atunci oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lasă să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului şi să răsară în el primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se află faţă de Dumnezeu – Soarele cel veşnic. Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi prin urmare chiar şi iarna, are una din feţele sale întoarse spre soare. Din această pricină pe pământ chiar şi iarna este ziuă, deşi nu tocmai lungă. În sufletul păcătosului însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte. Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină bietul suflet al păcătosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului, aşa că chiar de-ar şi mai rămânea într-însul oarecare lumină, apoi aceasta este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă. Dintru o astfel de lipsă şi sărăcie de lumină şi căldură dumnezeiască, ce viaţă duhovnicească putem aştepta? De aceea în sufletul păcătosului – precum şi în natură, iarna – totul este gol şi acoperit cu zăpadă şi gheaţă; iar acest fapt câteodată e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt zic: „Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!”

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi într-însul întotdeauna se află putinţa de a se întoarce către Soarele cel veşnic, şi când se întoarce cu toată inima şi stă în poziţie dreaptă, faţă în faţă cu El, atunci totul în el capătă o nouă înfăţişare şi începe primăvara cea duhovnicească. În ce chip? Sosirea primăverii în natura ce ne înconjoară se cunoaşte mai cu seamă prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi luminarea aceasta la început nu poate fi deplină, atâta cât trebuie, din pricină că sufletul păcătosului – cu toate că el şi-ar dori – nu se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii, şi asemenea acesteia nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului, ci străbătând şi coaja cea de gheaţă, care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor!