PROPOVĂDUIREA FIRII

Ce e lauda mea înaintea Ta! N-am auzit cum cântă Heruvimii: aceasta datu-li-s-a unor suflete înalte; dar ştiu cum Te slăveşte întreaga fire. Se întâmpla la vreme de iarnă să contemplu cum în tăcerea lunii se-auzea că Ţi se roagă-n şoaptă tot pământul, înveşmântat în dalba haină-a sa, ce strălucea cu nestematele-i de nea. Văzut-am cum se bucura de Tine măreţul soare în timp ce răsărea şi ale păsărilor coruri cântau cu ciripiri răsunătoare slava Ta. Şi auzit-am cum, în taină mare, grăind de Tine freamătă pădurea şi apa susură-n izvoare, cum vânturile Îţi aduc a lor cântare, cum cetele luminătorilor cereşti Te propovăduiesc printru a lor mişcare ce bine foarte este rânduită întru întinderea cea nemărginită. Ce e lauda mea! Firea e ascultătoare, eu nu sunt. Cât încă mai trăiesc, văzând dragostea Ta, voiesc a-Ţi mulţumi, a mă ruga şi a striga:

Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat lumina;

Slavă Ţie, Celui Ce cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască, mai înainte de a fi noi, ne-ai iubit.

Slavă Ţie, Celui Ce cu cetele Îngerilor şi ale Sfinţilor ne-ai acoperit şi cu a Ta lumină ne-ai adumbrit;

Slavă Ţie, Părinte Atotsfinte, Care prin poruncile Tale ne-ai lăsat drept legământ a Ta Împărăţie.

Slavă Ţie, Fiule, Care Te-ai făcut nouă Ispăşire şi ne-ai deschis calea spre mântuire;

Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de viaţă Făcător al veacului ce va să fie.

Slavă Ţie pentru toate, o, Treime Dumnezeiască şi Atotmilostivă;

Slavă Ţie, Dumnezeule, întru vecie! + + + + + + +