DORUL DUPĂ VIAŢA CEREASCĂ

Noi trăim în această lume văzută cu gândul la cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Domnul Însuşi este Cel Ce S-a scoborât şi a venit la noi. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale, ci Domnul a coborât pe pământ şi a găsit în om chipul Său, a cutreierat locurile unde rătăcise oaia pierdută şi, luând-o pe umeri, a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles, nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsându-ne pe pământ, ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea Proorocul: „Domnul a plecat cerurile şi s-a coborât pe pământ”. + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + +