PUTEREA FOCULUI

Vezi că, arzând, focul se îndreaptă mereu spre înălţime şi, oricât l-ai împiedica, el nu-şi schimbă lucrarea, ci tinde pururea s-ajungă sus, căci aşa e firea lui. Întâmplarea aceasta îţi arată că asemenea lucrează şi adevărata dragoste de Dumnezeu. Inima care s-a aprins dintru această dragoste năzuieşte pururea spre miezul său, Fiinţa preaiubită, şi nimic din ce-i stă împotrivă nu o poate aţine. Nici frumuseţea, nici plăcerea, nici slava, nici frica, nici sabia şi nici moartea n-o poate împiedica. Pavel, vasul cel ales al lui Hristos, a cunoscut asupra sa puterea acestei iubiri şi a zis cu toată încredinţarea: „Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea ne să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). Pentru o dragoste ca aceasta, plăcerea lumii întregi este amărăciune, frumuseţea – putreziciune, slava – nimicnicie, împărăţirea – silnicie şi înrobire. Un asemenea om stă cu picioarele în ţărână, însă cu inima este în Ceruri; cu trupul se află pe pământ, însă cu duhul – în Cer se găseşte; cu oamenii vieţuieşte, însă duhul său stă înfăţişat înaintea Preaiubitului Dumnezeu şi I se închină Lui; prin credinţă, „ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13, 12), Îl vede pe El; cu trupul mănâncă şi bea, însă cu duhul râvneşte neîncetat hrana cea cerească, grăind împreună cu David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 1). Cugetând unele ca acestea, vei învăţa să te străduieşti a gusta şi a vedea cât de bun este Domnul şi să-L rogi să aprindă El Însuşi scânteia iubirii Sale în inima ta: căci dragostea cea adevărată, întrucât de la Dumnezeu vine, la Domnul se şi întoarce.